A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic.
Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.
Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: "Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?" apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi..nepăsători, total indiferenţi.
În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător!
Îşi spuse: "Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!"
“Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?" se mai întrebă el. "Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.."
În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui.
Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: "Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?" Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină.
"Privirea unui om singuratic, izolat de lume", gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.
A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă.
Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar înca era departe de ţelul lui.
Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi.
Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. "Oare o fi murit?" se întrebă el şi îl trecu un fior. Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric."Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?" şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.
În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii.
Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală."Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare", spuse el. "Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând".
Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie..să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou!
Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor..Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată."
Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!", spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.
Am stat puțin și m-am întrebat...eu, tu cum stam cu „olaritul”?
O poveste despre ADEVĂR
Se spune că “Adevărul s-a dus să se plimbe printr-un sat. A început să bată din uşă în uşă, uşile se deschideau dar I se închideau imediat în nas. Oriunde s-a dus nu I s-a permis să intre.
În final, Adevărul s-a dus la Fabulă şi a întrebat-o: De ce niciunul dintre aceşti oameni nu mă invită să intru ? Fabula i-a răspuns că oamenii nu suportă goliciunea adevărului, şi i-a sugerat să se acopere cu un veşmânt. Apoi, Adevărul a început să bată din nou pe la uşi şi de fiecare dată era invitat înăuntru.”
Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi. Oamenii nu sunt interesaţi de fapte şi păreri concrete şi reale, dar acceptă poveştile...deoarece adevărul doare.
Spune povestiri ori de câte ori poţi, în loc să relatezi simple fapte sau adevăruri crunte, deoarece îmbrăcându-le sub forma unei poveşti, este ca linguriţa cu miere care te ajută să accepţi şi să înghiţi medicamentul.
Povestea celor doi tăietori de lemne -
Au fost odată doi tăietori de lemne cărora li s-au dat topoare şi li s-a spus să se ducă în pădure şi să taie copaci. Primul tăietor de lemne s-a dus la primul copac şi a început să lovească în el cu toporul. A muncit aşa toată ziua, fără să se oprească. Al doilea tăietor de lemne s-a apucat şi el de treabă dar, din când în când, se oprea, pleca şi apoi se întorcea peste câteva minute. Între timp, primul tăietor de lemne continua să muncească. La sfârşitul zilei, tăietorul de lemne care muncise fără încetare, care nu se oprise deloc, tăiase mai puţini copaci decât cel care luase pauze. Întelegi ce s-a întâmplat? Tăietorul de lemne care făcuse pauze se dusese să îşi ascută toporul. Ideea este că ambilor bărbaţi li se dăduseră aceleaşi unelte, dar numai unul dintre ei a ştiut cum să îşi utilizeze aşa cum trebuie unealta. Primim cu toţii aceleaşi unelte. Jucăm cu toţii pe acelaşi teren. Jucăm cu toţii urmând aceleaşi reguli dar, cu toate acestea doar câţiva oameni învaţă cu adevărat cum să-şi folosească aşa cum trebuie uneltele. În cele din urmă nu regulile sunt importante, ci execuţia. Ce te va face mai bun decât persoana de alături? Execuţia. Abilitatea de a-ţi pune în practică planul.
Am fost implicată într-un proiect despre al cărui rezultat am aflat chiar azi. În momentul în care managerul de proiect mi-a spus felicitări, nu realizasem că acest mesaj îmi era adresat mie. Proiectul realizat și prezentat de mine, a fost desemnat câștigător astfel voi beneficia și de ceva bănuți.
Am avut mari emoții deși trebuie să recunosc, în interiorul meu speram că numele meu se va regăsi în lista câstigatorilor. Mărturisesc că nu banii câștigați în urma acestui proiect mă determină să mă simt atât de bine, ci faptul că am reușit să realizez un lucru din forțe proprii. Am tratat și tratez de obicei toate activitățile cu maximă seriozitate și mă mulțumește enorm atunci când după muncă… vine și răsplata.
Acest rezultat îmi confirmă încă odată un lucru de care sunt sigură. Chiar și cele mai geniale idei rămân la faza de idée, dacă nu sunt urmate de fapte/acțiune. Recunosc și susțin încă odată, că perseverența este cheia reușitei în orice ți-ai propus.
Te îndemn să guști și tu din ceea ce înseamnă victorie!
Iată și un citat relevant:“Succesul nu este cheia fericirii. Fericirea este cheia succesului. Dacă îți place ce faci, vei avea succes.”
Țăranul și oul de aur
"Un ţăran descoperă într-o zi în cuibul găinii sale preferate un ou strălucitor de aur. Mai întâi crede că–i o farsă sau ceva asemănător. Îniţial îi vine să-l arunce, dar apoi se răzgândeşte şi se duce în târg să-l preţuiască.
Acolo află că oul e din aur curat! Ţăranului nu-i vine să creadă! E şi mai uimit când a doua zi lucrul se repetă. Zi de zi, îndată ce deschide ochii, se repede la cuib şi găseşte alt ou de aur. În scurt timp devine putred de bogat.
Odată cu cu averea însă, îi cresc lăcomia şi nerăbdarea. I se pare vremea prea lungă să aştepte oul în fiecare zi, şi se hotărăşte să taie găina, să le ia pe toate dintr-o dată. Dar când o spintecă nu găseşte nimic. Nici urmă de vreun ou de aur! – de acum înainte, s-a sfârşit cu ele, cine să le mai facă?"
Lăcomia este o trăsătură negativă des întâlnită și în zilele noastre, care de la om la om, poate îmbrăca diferite forme. Obișnuim să întindem două mâini cu toate că avem o singură gură.
Trăim în casa pe care ne-am construit-o
Am citit de curând o întâmplare care mi-a plăcut foarte mult şi mă gândeam să o postez deoarece ar putea să ne servească drept învăţătură.
Un tâmplar ajuns la vârsta a treia, dorea să se pensioneze. Îi spuse patronului său, proprietar al unei firme de construcţii, despre planurile sale de a părăsi munca pe care a făcut-o atâţia ani şi de a trăi tihnit împreună cu soţia sa, bucurându-se de familia numeroasă pe care i-o dăruise Dumnezeu. Ştia ca îi va fi greu fără salariu, dar simţea nevoia să se retragă. Urma să se descurce cum va putea din ceea ce avea economisit.
Patronului îi păru tare rău că cel mai bun lucrător al lui hotărâse să-l părăsească şi îl rugă să construiască încă o casă, ca şi o favoare personală. Tâmplarul spuse “da” dar se putea vedea uşor că mintea şi inima nu-i mai erau la muncă. Îşi pierduse entuziasmul, şi asta se dovedea din plin prin manopera şi materialele de calitate inferioară, era un mod tare neplăcut de a-şi termina cariera.
Când tâmplarul termină treaba şeful său veni să inspecteze casa, apoi îi înmână cheia casei abia terminate.
“Aceasta este casa ta”, spuse emoţionat, “este darul meu pentru tine”.
Ce şoc! Ce ruşine! Dacă ar fi ştiut că acea casă îi era destinată, ce frumos ar fi construit-o! Acum era nevoit să trăiască în casa pe care singur şi-o construise fără să facă tot ce putea el mai bine.
Aşa se întâmplă şi cu noi.
Ne construim viaţa, distraşi fiind de cine ştie ce, reacţionăm în loc să acţionăm, fără să dăm tot ce este mai bun din noi. În cele mai importante momente, nu depunem tot efortul de care suntem în stare. Apoi, şocaţi, privim la situaţia pe care am creat-o şi constatăm cu amărăciune, că va trebui să trăim în casa pe care singuri ne-am construit-o.
Autor necunoscut
Cartea - prieten de nădejde
Fac parte din generaţia care în copilărie, nu a avut la îndemână o sumedenie de surse de inspiraţie şi educaţie de care beneficiază tineretul de azi, aşa că singura cale spre cunoaştere o reprezenta citirea unor cărţi. Ba mai mult, mă confruntam şi cu o mentalitate defectuoasă a părinţilor conform căruia dacă citeşti mult îţi strici ochii...după care eu tot nu am renunţat la acest "obicei", de aceea încercam să citesc pe ascuns. Îmi amintesc cum stingeam veioza ori de câte ori auzeam un zgomot prin casă, de frica de a nu mă surprinde vreunul dintre părinţi în plină noapte citind câte o carte preferată pe care o obţineam cu împrumutul pentru câteva zile.
Ce vremuri...aş zice eu! Stau să mă gândesc că eu nu am reuşit să-l determin pe fiul meu să citească, deşi i-am creat condiţii şi l-am încurajat în acest sens.
Sunt multe cărţi pe care le-am preţuit şi care cu siguranţă au contribuit la formarea mea ca om, deoarece cred că suntem rezultatul a ceea ce citim, a ceea ce vedem şi mai apoi a relaţionării cu cei din jurul nostru. Acum sunt sigură că viaţa mea nu ar fi fost la fel fără acele lecturi şi nu-mi pare rău pentru sacrificiul făcut.
În ultima perioadă mi-am îndreptat atenţia asupra cărţilor de specialitate şi având în vedere specializarea mea în topul preferinţelor mele se află cărţile de marketing ale lui Philip Kotler, cărţile de psihologie ale lui Robert B. Cialdini, cărţile de vânzări - Tom Hopkins, Brian Tracy, Stephan Schiffman..., de dezvoltare personală - Donald Trump, etc. Cărţile de specialitate sunt esenţiale pentru dezvoltarea profesională şi o carieră de succes, deoarece în fiecare dintre noi se ascunde undeva visul de a deveni cel mai bun.
Inspiraţie şi...Spor la citit!
Mituri despre Mărţişor
Mărţişorul este un mic obiect de podoabă legat de un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, care apare în tradiţia românilor şi a unor populaţii învecinate. Femeile şi fetele primesc mărţişoare şi le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.
Voinicul care a eliberat Soarele
Un mit povesteşte cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi veselie, şi lumea întreagă a căzut în mâhnire.
Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura şi a eliberat fata.
Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer şi iarăşi a luminat întregul pământ. A venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse.
Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinsteşte memoria tânărului curajos legând cu o aţă două flori: una albă, alta roşie.
Culoarea roşie simbolizează dragostea către frumos şi aminteşte de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.
